CAII LIBERI, fara sei… SA SIMTI ASTA! Vrei?

       “Privesc in fata cerul

      Cu tremurul marii sub pleoape

      Trecut e hotarul timpului si ma simt

      Cu inima insangerata a flori

      Si pieptul razvratit a ape…

      Mii de valuri, ma inconjoara

      Si freamata parfumul ars

      In misterele infinitului –

      Pulsul celor 16 ani…

      Clipa a strafulgerat

      Adanc si lin

      Ca o pasare in zbor

      Fragil

      Ca un cer risipit

      In zambete!”

 Din timpurile in care, cele saisprezece primaveri ale mele pulverizau in aer lumina lor de floare, gandul si mai ales gandul, era principala mea preocupare.

 Asa spuneam atunci: “Natura mea proprie, esenta mea vitala este verbul “a gandi”. Traiesc cerebral, doresc neincetat sa exprim ceva, ma mistuie in permanenta un foc interior, iar ideile mi se succed fara intrerupere, fie in conversatie, fie in scris.

Mereu, mereu ma stapaneste o dorinta intensa de a cunoaste si sunt intotdeauna in cautarea lui “de ce” si “pentru ce”. Uneori, ma simt cu adevarat un urias creier omenesc cu toate gandirile aprinse.

Si, astfel… existenta – in ciuda unui calm nativ – imi e zbuciumata ca si natura in framantarile ei de mai si iunie, iar in suflet, fulgerul, aparent liric si hranit de curcubeie, e un arc al indoielii, un carlig veninos umbland prin crapaturile pamantului; strigatul sau doare, iar apasarea ingheata”

Dincolo de “turnul de fildes” in care am fost crescuta, EMOTIA inmagazinata A DECLANSAT DESCATUSAREA PRIN SCRIS!

In jurnalul acelor ani, marturiseam:

“Multi cred ca se lauda spunand: “Da, avem vocatia fericirii” si totusi foarte putini dintre cei in mijlocul carora traim, cunosc si sunt capabili de a simti cu adevarat profunzimea acestei stari sufletesti. Trebuie sa traiesti mult, sa suferi mult, trebuie sa intelegi mult, pentru ca inima ta sa fie in stare de a primi fericirea.

Pe mine insa, viata m-a invatat sa inteleg ca fericirea e facuta pentru cei umili, caci cei mandri nu pot fi fericiti niciodata”

Am capacitatea de a trai in orice timp al trecutului meu, prin EVOCAREA UNOR CLIPE CARE AU EXISTAT ODATA. In momentele in care omul trebuie “sa se imbete” ca sa supravietuiasca unei mizerii prezente, evocarea emotiilor trecute, in caz ca sunt destul de puternice, poate sa-l duca mai departe decat alcoolul.

 La mine, rememorarea acestora, se petrecea de cele mai multe ori in scris, pentru ca nu exista divort mai sfasietor decat cel dintre sensibilitatea si ratiunea propriei fiinte! Pentru ca nimeni nu are posibilitatea substituirii sau a fugii, dupa cum nu am avut-o nici eu! (Asa gandeam: “O,Doamne, ce-o sa aleg? Drama de A MURI IN ALB sau MOARTEA DE A INVINGE TOTUSI?”)

Nu stiu, dragul meu prieten, daca ai avut vreodata senzatia ca-ti lipseste aerul, aerul indestulator care imbaiaza nediscriminatoriu lucruri si fiinte, aerul, aerul, aerul cel mare si nebagat in seama, totdeauna, cu exceptia momentelor cand avem  nevoie apriga de el!

Cate din cele omenesti nu seamana cu aerul! Le privim obisnuit pana in clipa cand urla nevoia noastra de ele! Ne obisnuim chiar si cu timpul si nu-i simtim adevarata valoare, pana in profunzimi, pana incepe sa goneasca si mai ales, sa goneasca nebuneste! Atunci plamanii nostri striga “Aer!” prin niste buze care nu mai au puterea sa-l apuce. Iar sufletul nostru striga “Timp!” prin cuvinte care nu-l mai pot ajunge!

CUTITUL E LA OS! INVETI, DIN MERS, SA TE ORGANIZEZI! Mergi inainte, taind din program actiuni ceva mai putin prioritare!

La saptespreze ani, evocarea prin scris a devenit si mai consistenta:

“Cand sunt trista sau obosita, mahnita sau sceptica, cand simt ca ma tulbura grauntele nebuniei si al neputintei de a avea o cat de mica libertate exterioara, cand simt ca ma ucide veninul care mi s-a turnat pentru a-mi ingradi la maximum posibil miscarile, atunci scriu, scriu cu disperata ardoare, pentru LINISTEA sufleteasca, macar, singura capabila sa-mi ofere LIBERTATE INTERIOARA!”

Cata dreptate avea Veronica Porumbacu in versurile: “Inainte, vid.

Indaratul meu, vid.

Nici un pas posibil.

Si eu ma agat de Cuvint,

ca de funia

unui clopot

si trag:

-Hei, m-auziti?”

      ECHILIBRUL INTERIOR mi-l regaseam invocand – in scris – TRAIRILE CARE IMI ADUCEAU UN TALC DE VIATA NOU, nascut in timpul intalnirilor cu mama natura (prioritar), al clipelor de rasfat prin muzica, dans si in momentul de magie in care viata imi confirma o prietenie adevarata:

“Dragul meu prieten! In cursul vietii nu facem decat sa ne descoperim pe noi insine. Uneori prin proprie cautare, alteori prin intalnire cu o alta fiinta, pe care o asteptam si care ne e necesara. ROSTUL INTALNIRILOR este imens. Intalnirea cu o alta fiinta, cu un eveniment, cu un fapt, ne adanceste si ne arata, uneori, sensul adevarat al vietii.”

Deplinatatea senzatiilor asternute pe hartie imi amintesc ca a fost traita la Ploiesti, in timp ce invatam parasutismul de aeronava!

“Cine sau ce oare avea aici un caracter simfonic? Zborul, plutirea, eu insami, ideile, cerul, aerul-cristal, sentimentele-senzatii? TOTUL? Sau nimic si… TOT? Coborarea sub cer, in cer? Prin cer, dinspre cer, din cer? Gandeam cerul, il vedeam, il simteam si nazuiam necontenit spre o contopire!

Sa gandesti cerul? Sa intelegi cerul?… E mult? E putin? Nu stiu…si e greu de raspuns!

Dar, in afara de cer, am gandit si natura, apoi – sau in acelasi timp, involuntar – am gustat simfonia si frumusetea clipelor si a culorilor ei…”

Universul interior al fiintei nu se poate implini decat traind intens, deopotriva afectiv si lucid, fiecare moment al destinului nostru…

Asternute acum, in lumina incerta a unei seri care se lasa incet, opunandu-se deci simbolic, tacerii si intunericului, randurile mele s-ar dori povestea bucuriei de a fi, un poem al prezentei, in care cuvantul, miraculoasa sa lume de forme, ritmuri si culori, infrunta, la fel ca in povestile Seherezadei, singuratatea, durerea si moartea…

Viata nu are voie sa te urateasca, sa te minta si sa te incovoaie! Trebuie sa incerci si sa izbutesti sa fii fericit! N-as putea spune daca fericirea e un lucru deosebit, dar am fost intotdeauna convinsa ca OMUL ARE DATORIA SA TRAIASCA FERICIT! Si sa-i faca si pe cei din jurul lui, fericiti!

Niciodata prea multa fericire nu strica… Necazurile, tristetile, supararile, grijile, ele da, ele te obosesc, strica… DAR FERICIREA…in nici un caz!

INVOCA BUCURIA, pentru ca fiecare om este un SOARE. Un soare care da si primeste lumina. Fiindca LUMINA VINE DE PRETUTINDENI; in primul rand insa, dinauntrul nostru!

RAMAI LA VARSTA ZBORULUI DE ARIPI NOI, CAND TOTUL E POSIBIL! E ALEGEREA TA! ITI GARANTEZ „CA-TI VA IESI” ORICE-TI PROPUI!

Astept cu nerabdare un semn de la tine, prieten drag! Cum? Imi poti scrie chiar si un e-mail pe adresa de la rubrica “CONTACT”, care e claudia@fiiomintreg.ro.

 M-ar inspira felul in care vezi tu libertatea interioara, descatusarea prin scris si modul tau personalizat de confirmare al propriei unicitatii!

In rest, iti multumesc anticipat pentru interactiunea ta din comentarii, pentru aprecieri si distribuirea articolului!